Ivan Patzaichin, omul cu chip de Zeu, și o poveste despre emoțiile și simplitatea unui sportiv imens, cu 5 participări la Jocurile Olimpice, unde a cucerit 7 medalii (4 de aur și 3 de argint)!

29 noiembrie 2012, Hotel Radisson, București, Gala Premiilor Prosport. Aștept să intru pe scenă. Emoția mă sufocă. Mi-am pregătit câteva întrebări, le-am repetat în gând de nenumărate ori.

Mă uit în sală. Plină ochi. Strălucește de staruri. Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Helmut Duckadam, Elisabeta Lipă, o mulțime de campioni olimpici, medaliați, jurnaliști. Tremur. Cum să urc în fața lor? Mulți dintre ei m-au făcut să plâng de bucurie când eram copil, adolescent, apoi tânăr jurnalist.

Aveam deja o experiență de peste 15 ani în presa sportivă, dar mă simțeam copleșit, mic. Și chiar eram mic în fața unei asemenea imensități de campioni, de medalii, de muncă, de talent și modestie.

Povestea cu pagaia ruptă

Trebuia să-l premiez pe marele Ivan Patzaichin pentru cariera lui impresionantă. Știam povestea cu pagaia ruptă, la Jocurile Olimpice din 1972, de la Munchen. Nici nu împlinisem doi ani atunci, nu aveam cum să mi-o amintesc din live, dar o văzusem apoi la televiziunea română, înregistrat. Ivan a dus cursa la capăt cu o pagae ruptă! Apoi a făcut contestație, a intrat în recalificări, a ajuns în finală și a câștigat aurul olimpic!

Eram conștient că se vorbise de nenumărate ori despre asta, dar n-aveam cum să nu îl întreb și eu despre o asemenea poveste. V-am zis, îmi repetasem întrebările, dar, când am urcat pe scenă și l-am văzut alături, atât de mare, de strălucitor, am uitat totul. Am îngăimat ceva despre o pagaie, cred, nu mai știu exact ce, dar nu asta a contat.

L-am privit mai atent, era la un metru de mine și avea emoții mai mari decât ale mele. El, Zeul. Ei, Marele Ivan. A zis ceva cu vocea tremurândă. De fapt, nici nu mi-a răspuns exact la întrebarea improvizată, dar nici nu conta. Pe mine m-a frapat Emoția lui. Aproape să-i dea lacrimile în fața sălii arhipline.

Aplauze pentru marele Ivan Patzaichin

Cei prezenți au izbucnit în aplauze. Nu conta ce l-am întrebat, nu conta ce mi-a răspuns. Era acolo, marele Ivan, cu emoțiile lui, cu trecutul lui, cu pagaia ruptă.

Mi-am dat seama atunci că, dincolo de medalii, de titluri, de glorie, Ivan este un Om. Cu emoții și sentimente, un Om de o modestie incredibilă, despre care aflasem că are o mulțime de prieteni, că îi place să fie cât mai des aproape pe aceștia, să petreacă alături de ei, să-i ajute, să le povestească, să cânte, să fie un om obișnuit printre oameni obișnuiți, deși el era imens, stelar.

Gloria nu l-a schimbat, a muncit mereu, și ca sportiv, și ca antrenor, și apoi, popularizând Delta, marea lui iubire.Așa l-am cunoscut pe Ivan, Omul.

Iar acum îmi repet la nesfârșit în minte întrebarea cu pagaia și îl văd lângă mine. Emoționat, simplu, măreț, viu… Ivan n-a murit și nu va muri niciodată.